A încerca să cercetezi cauzele, originile unor forme simbolice determinate și să le înțelegi semnificația cea mai ascunsă este ca și cum ai căuta să pricepi cel mai de nepătruns secret al modului în care acționează intelectul nostru; și descoperi că universalitatea simbolului are ”o origine neumană”. Omul contemporan, ca și cel al culturilor tradiționale, indiferent de statutul său social sau gradul pregătirii profesionale, este posesorul mai multor tipuri de semne. Orice membru al unei colectivități culturale trebuie să posede mai multe limbaje, coduri sau sisteme de comunicare cu ajutorul cărora să poată dialoga cu semenii săi. În viața de toate zilele, limbajul articulat, cel mai important mijloc de comunicare, este mereu însoțit, iar, uneori, înlocuit de așa-zisele mijloace nonverbale: gesturi, mimică, poziții corporale, reacții involuntare etc.
Fiecare ins social posedă, de asemenea, un cod comportamental alcătuit din acțiuni și atitudini, obligatorii în anumite împrejurări ale vieții și activității colective. Formele de salut și adresare, normele de politețe, eticheta vestimentară, regulile de angajare și de servire a mesei constituie un cod destul de complicat, chiar și în societățile care se declară împotriva formalismului anchilozant și acaparator al riturilor și etichetelor tradiționale.
Încurajat de această ”poliglosie” a semnelor, omul este nevoit să fie ”traducător” permanent dintr-un tip de mesaje în altul. Lărgirea orizontului său cultural presupune extinderea capacității de interpretare a unui număr cât mai mare de semne de diferite tipuri.
În toate timpurile, un rol important l-au avut semnele vizuale din care s-au constituit limbajul pictogramelor, codurile artelor plastice, limbajele florale, limbajele pietrelor prețioase și ale bijuteriilor, limbajul vestimentației, mimicei sau gesticii. O carieră îndelungată în istoria culturală a diferitor popoare l-a avut limbajul culorilor. Principalele componente ale spectrului solar (negrul, roșul, galbenul, albastrul etc.) au devenit culori simbolice cu multiple semnificații în viața oamenilor.
Codul simbolic, cu toate particularitățile elementelor sale alcătuitoare, se construiește după legi asemănătoare cu regulile organizării oricărui tip de semne. Aidoma limbilor naturale, acest limbaj specific are un ”vocabular” și o ”gramatică”. În interiorul acestui sistem, simbolurile se definesc prin intermediul unor raporturi paradigmatice și sintagmatice, bazate pe asemănări și deosebiri, pe asociații de concomitență sau succesiune.
Inteligibilitatea simbolicității imaginilor este dificilă pentru că imaginile, vizuale sau contextuale, pot întotdeauna să fie învățate ca niște simple semne, trimițând la un semnificant, în mod firesc, univoc. Valoarea simbolică a unei reprezentări prin imagini nu este, în mod general, înscrisă literalmente în propria sa manifestare sau organizare, cu excepția semnelor simbolice cifrate sau criptate cu grijă. Așadar, nu există de la început profunzime simbolică decât pentru o conștiință care are în vedere imaginea ca pe o deschidere spre un sens decalat sau ascuns. O cruce nu va fi decât un operator abstract pentru un matematician, un semnal de orientare pentru un călător, un semn de apartenență la o religie pentru un sociolog; din contra, ea va deveni un adevărat index al imaginilor morții și reînvierii pentru acela care se deschide lumii de imagini și de idei care îl ia în stăpânire. Putem spune că această percepție simbolică a imaginilor nu e decât o operație subiectivă, iar configurația simbolică a unei imagini nu e decât o supraîncărcare ficțională și că spațiul simbolic nu e cu nimic constitutiv imaginarului? Dimpotrivă, putem considera că simbolizarea este o manifestare primordială a psihismului, că sensul profunzimii simbolice este o aptitudine de prim ordin a subiectului imaginat și că imaginea simbolică reprezintă, în acest sens, imaginea cea mai fecundă, în raport cu care celelalte nu apar decât ca reziduuri ale de-simbolizării.
Din cele mai vechi timpuri, semnele - puncte, linii sau pete - pictate direct pe piele au avut în primul rând un rol de comunicare. Pentru pieile roșii, fața era un buletin de știri: un Sirokee gata de luptă avea un ochi vopsit în negru, altul în alb; după uciderea unui dușman, un Hidasta își imprima palma înnegrită pe bărbie. Dacă un Dakota era rănit, își făcea o pată pe frunte. Femeile Kiowa, care își așteptau soții victorioși, își dădeau cu roșu-cărămiziu orbitele și obrajii. Invocarea ploii se făcea desenând pe toată fața șiroaie de apă, ne spune Karl May.
Arta tatuatului este o practică străveche, dar se păstrează și-n ziua de azi prin intermediul saloanelor de tatuat care realizează însemne de diverse tipuri.
Va continua ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu