duminică, 15 mai 2011

O sferă nu ca toate...

Un măr nu e altceva decât un fruct rotund, suculent, care poate fi dulce, acriu sau dulce acriu. Un fruct ce are multe culori iar forma sferică rămâne aceeași. Fructul de la care, se presupune, s-a întâmplat primul păcat. Fructul care mai e numit ”mărul Discordiei”. Un fruct al pasiunii și al interzisului.

Formă sferică perfectă, ce se scaldă în razele solare până prinde un roșu ademenitor, sau un verde sclipitor, sau... sau... sau un curcubeu de culori. O sferă perfectă ce are doar exteriorul colorat. Interiorul fiind de un gălbui suculent. Un gălbui ce îți face papilele gustative să danseze de plăcere.

Coaja mărului așa de bine îl acoperă, îl ascunde în cât nu știi niciodată ce e înăuntru. E ca o lădiță cu surprize...... Poate e un măr cu locuitori, poate e unul fără, poate e unul dulce ca mierea, poate e unul acru ca lâmâia, poate e unul suculent sau mai puțin suculent.... O varietate...
Însă mai poți găsi mere ce sunt perfect ovale și nu sferice, un oval mai oval ca oul....

Cum poate pe o codiță micuță, gingașă și firavă să penduleze în aer un măr de aproape jumătate de kilogram???? Dilema dilemelor, Întrebarea întrebărilor........ Însă mereu pentru așa întrebări oamenii de știință au câte un răspuns... Un răspuns logic și scurt care uneori îți strică toată imaginea de perfecțiune și de inocență.....

Un măr suculent, dulce acriu și verde, fără locuitori, care să facă la mușcarea lui ”cronc-cronc” și sucul din abundență să-ți invadeze papilele gustative, asta e micul rai pe pământ!!!!!!

sâmbătă, 14 mai 2011

Diana

Diana

(Mihai Eminescu)

Ce cauți unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Și unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Șoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mișcătoare
Vrei să privești un straniu joc.
O apa vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o noua viață-n orice zvon,
Și numai tu gândești aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce dorești singurătate
Și glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-și bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniștită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mânuțe albe de omăt,
O fată dulce și bălaie,
Un trup înalt și mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Și peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.