Dumneavoastră, care n-ați citit nici o carte, știți oare despre ce vorbesc ele? Doar despre răul, despre greșelile și suferințele omenirii. Numai sânge și lacrimi! ... Cine a vărsat acest sânge? Diavolul? Nu, domnule, omul! Omul l-a vărsat!
...
Astăzi se împlinesc exact zece zile de când m-am întrupat în om și duc o viață de pământean.
Singurătatea Mea este plină de măreție. Nu-mi trebuie prieteni, dar simt nevoia să vorbesc despre Mine și n-am cu cine. Gândurile nu-mi sunt de ajuns. Ele sunt clare, distincte și precise cu adevărat doar atunci când le exprim prin cuvânt. Totul devine limpede numai dacă le aliniez la rând ca pe soldați sau ca pe stâlpii de telegraf, dacă le pun cap la cap ca pe șinele de cale ferată, cu terasamente și curbe, cu construcții de poduri și viaducte, cu gări amplasate în locuri stabile. Se pare că oamenii numesc logică și coerență acest istovitor drum ingineresc, obligatoriu pentru cei ce se vor inteligenți; ceilalți n-au nevoie de asta, ei se pot rătăci după bunul lor plac.
Efortul redării prin cuvânt este lent, dificil și respingător pentru cel care s-a obișnuit ca dintr-o singură… - nu găsesc cuvântul potrivit - , ca dintr-o singură suflare să cuprindă și să exprime totul. Nu degeaba oamenii își prețuiesc atât de mult gânditorii. Iar nefericiții aceștia, dacă sunt cinstiți și nu trișează în timpul construcției, ca niște ingineri mediocri, nimeresc nu fără motiv la casa de nebuni. Mă aflu doar de câteva zile pe pământ și nu o dată mi-au sticlit în fața ochilor zidurile ei galbene și ușa îmbietor deschisă.
Da, efortul acesta este peste măsură de greu și îmi irită ”nervii” (o pricopseală la fel de simpatică). De pildă acum, ca să exprim un gând mic și banal despre imperfecțiunea cuvintelor și a logicii omenești, am fost silit să stric o mulțime de coli din hârtia superbă de pe vapor… Și de ce-ar fi oare nevoie să înfățișez ceva imens și neobișnuit? Ți-o spun dinainte – pentru ca tu, cititorul Meu pământesc, să nu-ți caști gura prea tare de curiozitate – că în mormăiala limbii tale neobișnuitul este inexplicabil. Dacă nu mă crezi, mergi la cea mai apropiată casă de nebuni și ascultă-i pe cei de acolo: toți au aflat ceva și ar dori să exprime acest lucru… o să-i auzi șuierând ca niște locomotive răsturnate cu roțile agitându-se în aer și vei putea să observi cât de greu își controlează trăsăturile răvășite ale chipului lor uimit și surprins.
…
Tu ai numai două noțiuni despre existență: viața și moartea. Cum să ți-o explic pe a treia? Toată existența ta este o nerozie doar pentru că nu ai această a treia noțiune, iar Eu cum să ți-o mai dau? … Ți se pare că încep să mă joc cu tine, dragul meu cititor? Eroare: pur și simplu am luat alt caiețel. Nu, nu-i o eroare, e ceva mult mai rău. Joc pentru că singurătatea Mea este foarte mare și foarte adâncă, mă tem că n-are capăt deloc! Stau pe marginea unei prăpastii și arunc în aceasta cuvinte, o mulțime de cuvinte grele, dar ele cad fără zgomot. Arunc amenințări, râsete, hohote de plâns. Scuip, răstorn mormane de pietre și bucăți de stâncă, prăvălesc munți, dar acolo nu e decât pustiu și tăcere. Categoric, prietene, prăpastia asta e fără capăt, și amândoi trudim și asudăm în zadar!
…
Sursa: Leonid Andreev ”Jurnalul Satanei”
